Recunosc....

Recunosc...

Recunosc ca imi e o frica teribila sa nu raman singura in viata asta, uitata de timp si lume intr-o casa cu pisici.

Recunosc ca imi pasa prea mult despre ce gandeste lumea despre mine, despre cat de mult respect, frica sau admiratie reusesc sa insuflu in semenii mei.

Recunosc ca imi e frica ca nu am sa reusesc sa arat nimanui pasiunea pe care o simt clocotind in mine, torente de flacari si scantei.

Recunosc ca imi e frica ca nu voi apuca sa imi marturisesc iubirea, de teama sa nu fiu respinsa.

Recunosc ca imi e frica sa nu ajung sa am doar o colectie inestimabila de relatii esuate, toate urmand acelasi pattern obsesiv de "ea care il iubeste pe el care o iubeste pe o alta ea care il iubeste pe un alt el...".

Recunosc ca iubesc solitudinea si libertatea. Nu suport genul de oameni care se agata de tine si te storc de orice energie vitala. Admir persoanele independente. In acelasi timp, sunt zile in care singuratatea imi este o povara incredibil de greu de suportat.

Recunosc ca am o minte atat de anapoda incat de multe ori nici eu nu ma inteleg pe mine. De obicei atrag minti la fel de anapoda ca ale mele si apoi ma intreb de ce viata mea seamana izbitor de mult cu o telenovela.

Recunosc ca nu mai inteleg lumea in care traiesc. Inca nu am ajuns in punctul in care sa nu mai judec oamenii din jurul meu. In momentul de fata, mare parte a taboului uman si social ma sidereaza, ma dezgusta si ma doare.

Recunosc ca ma dezamagesc adolescentii din zilele noastre, cu toata incapacitatea lor de a isi da seama ca pot mult mai mult decat droguri, baut pana la un pas de coma alcoolica si scris semi-analfabet pe messenger.

Recunosc ca nu mai inteleg modul in care lumea face sex. Oameni buni, sunt eu singura care simte ca lipseste ceva din toata treaba asta? Ce s-a intamplat cu senzualitatea, cu transferul subtil de energie, senzatii, atingeri, priviri? Ce s-a intamplat cu tot ce conteaza de fapt in actul divin de a te iubi cu cineva?

Recunosc ca lipsa acestor transferuri subtile ma face sa nu mai am chef de vreo manifestare in sensul asta. Sex mecanic, robotic, intr-o cursa catre orgasm...nu merci, mai bine ma lipsesc...

Recunosc ca nu mi-am dat jos toate mastile in fata nimanui. Cred ca inca astept acea persoana care sa ma faca sa imi doresc sa fac asta. Recunosc ca inca nu am acceptat pe deplin ideea ca nu trebuie sa fac asta de dragul cuiva ci numai de dragul meu.

Recunosc ca lupta cea mai mare o dau pe taramul sinceritatii. Sa zic ce simt fara sa imi mai doresc sa impac pe toata lumea cu pretul linistei mele interioare.

Recunosc ca, Slava Domnului in mine inca zace o capacitate imensa de a lupta cu toate fricile mele. Asta e singura lupta reala pe care fiecare din noi o poarta.

Recunosc ca nu am sa renunt niciodata sa lupt sa fiu un om mai bun decat am fost ieri.

Recunosc ca nu am sa renunt niciodata sa iubesc. Iubesc sa iubesc si oricat de multe probleme imi genereaza asta de obicei, e prea frumos ca sa renunt.

Recunosc ca nu am sa renunt niciodata.

Recunosc ca iubesc sa comunic in franturi de cuvinte cu zeci de intelesuri. Orice e servit pe tava din prima ma plictiseste teribil.

Recunosc ca m-am ascuns intr-un turn de fildes si de cele mai multe ori astept sa fiu salvata de legendarul Fat Frumos pe calul sau alb. Ce vise dubioase avem cateodata. Cu totii simtim undeva, adanc, nevoia de a fi observati, salvati, iubiti, ascultati.

Recunosc ca imi e dor de zambetul cu care adormi cand esti indragostit.

Recunosc ca relatiile sunt punctul meu slab. Oare am stiut vreodata cum sa fiu cu cineva si in acelasi timp sa raman si cu mine, fara sa ma pierd in esenta celuilalt?

Recunosc ca dorinta de a impaca si capra si varza m-a aruncat in cele mai neplacute situatii in care m-am sacrificat pe mine pe altarul altruismului. Ce ego subtil si pervers...

Recunosc ca imi vine sa urlu pana se cutremura tot Pamantul. Am strans atat de multe in mine incat nu mai am loc sa respir.

Recunosc ca sunt ipocrita cand spun ca nu mai vreau nimic de la tine, ca m-am saturat de aceeasi telenovela si confuzie masculina generalizata. De fapt te vreau la fel de tare doar ca mi-am ingropat dorintele un pic mai adanc.

Recunosc ca nu mai ma intereseaza prea tare cine citeste asta. Recunosc ca mi-ar placea sa citesti asta, acel tu pe care mi-l amintesc din vise, din imaginatie, din viitor, din trecut. Cumva am senzatia ca te vei identifica cu ce e asternut aici si asa vei fi un pas mai aproape de mine.