cautand drumul spre casa

Caut, caut, caut.....drumul spre acasa. Intr-un fel, ma bucur ca nu ne putem inca citi gandurile unii celorlalti. As fi foarte rapid inchisa pentru schitzofrenie, personalitate multipla si ceva autism. Ceva lipseste intr-un mod izbitor...iluzia incepe sa ma deranjeze din ce in ce mai tare. Pe punctul de a deveni total antisociala, incerc sa imi pastrez o urma de coerenta si sa inteleg macar ce mi se intampla. Nu ma mai identfic cu modul in care societatea din zilele noastre functioneaza. Peste 90% din evenimentele la care sunt martora ma fac sa ma intreb ce Dumnezeu caut eu aici? Toata frustrarea asta si toata nevoia mea de a intelege ma fac sa imi fie dor de "acasa". Si e infernal de greu si de dureros sa iti fie dor de casa stiind ca acea "acasa" nu este pe Pamantul asta...sau nu este in timpul asta.

Am incercat sa intorc senzatia asta pe toate fetele si sa o privesc din toate unghiurile. Rasunsul este acelasi. Exista un pod intre aici si acolo dar nu il vad. L-am pierdut la un momentdat si am ramas prinsa aici. In lipsa de altceva, am invatat sa denumesc si acest loc "un camin". E posibil ca problema sa fie la mine. Psihologic vorbind, s-ar numi ca nu sunt multumita de viata pe care o duc si atunci evadez in lumi ireale si fantasmagorice din incapacitatea de a ma descurca cu ce vad, aud, simt, nu simt, etc. 

Mi s-a spus ca nu vad bine pentru ca e ceva la lumea asta pe cre refuz sa il vad si atunci mi-am indus singura miopia. Foarte posibil...intotdeauna m-am confruntat cu o oarecare dificultate in a ma identifica cu locul si timpul in care ma aflu. Problema mea cea mai mare este cu ce se intampla in jurul meu....e ceva teribil de in ne-regula cu totul. Lipseste esenta, lipseste adervarul. Ne uitam zilnic unii in ochii celorlalti se ne spunem franturi de adevaruri, in cel mai bun caz. Facem gesturi pe care nu ne dorim cu adevarat sa le facem, ne ascundem in spatele unor costume si personaje mai mult sau mai putin teatrale... La sfarsitul zilei, imagineaza-ti un pat, pe care o persoana se aseaza sa doarma, si, pe jos, la piciorul patului isi lasa, strat dupa strat toate mastile si armurile...machiaj de clovn sau de diva, haine de paiata, platose si lanturi, venin in sticlute mici si ascunse intre faldurile costumului. 

Meniul zilnic: paine si circ toate in decorul unui mall imens. No wonder I feel like escaping, who wouldn't?! Te opresti in mijlocul strazii si pentru o secunda, vezi toate armurile invizibile purtate de trecatori...un pechinez imbracat in bull dog, o copila speriata imbrcata in adolescenta fioroasa, o femeie mancata de propria singuratate ce pozeaza in diva irezistibila, un barbat de o agresivitate ucigatoare imbracat in profesor docil si bland. Si asa incepi sa te retragi, pas cu pas, in spre...in spre ce? In spre natura, in spre locuri cat mai izolate, iti triezi toti prietenii si ramai cu proverbiala numaratoare pe degetele de la o mana, iti schimbi slujba, iti schimbi alimentatia, iti schimbi tot... De ce? Nu as sti foarte sigur sa raspund la intrebarea asta. Pentru ca ti-a ajuns. Pentru ca undeva, in interiorul tau stii sigur, fara nevoie de dovezi, ca lucrurile nu ar trebui sa fie asa, pentru ca vrei ca viata ta sa fie mai mult de atat. 

In momente ca asta ajung sa inteleg pustnicii. Intr-o lume ideala, m-as retrage undeva pe malul oceanului, intr-o casuta mica din stuf si as trai din ce imi ofera pamantul. As fugi de tot si toate si m-as inconjura de oameni care stiu sa rada si sa se bucure de ce le ofera pamantul. As dansa noaptea pe plaja, in picioarele goale, as face baie goala si as avea ca si animal de companie o iguana pe nume Lenutza. Sau Georgel. Si atat. Intotdeauna am simtit nevoia sa fug, undeva departe. Cel mai bine ma simt pe drum. Marea parte a timpului in mine e o fiinta care permanent ma trage inapoi din pragul usii.

Nu iti trebuie 3 facultati ca sa citesti printre randurile astea. Sunt zile bune si zile mai putin bune. Fara vreun motiv coerent, astazi e o zi mai...altfel. Astazi imi e dor de casa. Astazi nu ma simt in concordanta cu realitatea care vajaie acolo, afara. Ma uit pe geam, o vad, o aud, e acolo dar in acelasi timp...nu este. Cu fiecare clipire astept sa ma trezesc. Stiu sigur ca in seara asta, inainte sa adorm, am sa ma rog ca visul sa ma poarte spre un taram cu care sa ma pot identifica in sfarsit. 

Sunt un om straniu. Obisnuita sa ma cameleonizez in orice cere situatia, m-am indepartat de cine sunt eu de fapt. Drumul inapoi spre tine e cel mai anevoios cu putinta. Nu ne dam seama ca, in incercarea de a-i impaca pe ceilalti ajungem sa nu ne impacam pe noi insine. Cand toaaaata lumea din jurul tau e bine si, mai presus de asta, si tu esti bine, crede-ma, ceva a mers teribil de gresit. Poate ca nu iti dai inca seama. Scormoneste putin si ai sa vezi ca nu e tocmai cum ai crezut. Nu poti sa-i impaci pe toti, si in acelasi timp si pe tine. Acum putina vreme am incetat sa imi mai doresc sa fac sa fie bine pentru toata lumea. E contra-productiv si nociv pentru sinele meu. 

Cuvinte non-sens...incerc sa le scot pe toate din mine, sa las loc pentru tihna si multumire. Cand mi se face dor de casa e clar ca am adunat prea multe balarii si trebuie sa dau empty recycle bin.