E ca si cum ai ajunge acasa intr-o zi si ai gasi patul gol. Cearceafurile sunt lasate in dezordine. Te uiti siderat si amnezic si nu reusesti sa iti aduci aminte cine doarme acolo. Esti la un pas de a-ti aminti si totusi atat de departe. torente de cuvinte innodate si incrucisate iti vin in minte. Niciunul raspunsul.
Cateodata nu imi pasa sa aflu. Alea sunt zilele bune. Zilele in care uit de asta, si ma odihnesc. Si totusi, la sfarsitul zilei tot te caut sa iti spun noapte buna.
Am realizat astazi ca cele mai puternice senzatii legate de unde mi-as dori sa fiu in momentul ala (in lumea asta sau in alta, in timpul asta sau in altul), sunt blocate de un gand care incepe cu: "da dar lipseste (x)..."
Mereu lipseste ceva. Timpul fizic, timpul magic care sa ma duca inapoia sau inainte incarnarii de acum, banii...
Ce lipseste din ecuatie? Am senzatia ca am fost nevoita, ca sa supravietuiesc, sa imi multiplic optimismul pana in punctul oribirii. Se pare ca am ingropat in mine ceva atat de adanc si atat de nerezolvat incat nu ma pot simti intreaga fara sa lipesc la loc acel ciob. Globul de cristal e reasamblat tot. Lipseste un singur ciob pentru a-l face complet activ, viu. Toate crapaturile s-ar topi una in cealata formand un invelis rezistent si stralucitor, ca lumina sorilor.
Pana atunci, prin locul lipsa se scurg afara gandurile mele debusolante, energia ce le da viata si capacitatea mea de a fi eu insumi. Cu oricine.
Nu stiu daca mi-am permis mie insumi sa fiu "eu cel adevarat" langa cineva. Da, am afirmat ca au existat momente dar mi-e teama de multe ori ca afirmatiile erau doar pentru a ma acoperi in fata prietenilor care s-ar fi simtit ofensati de o asemenea remarca alaturata de titulatura de "prieten cel mai bun". Mi-e frica ca am mintit. Mi-e frica ca sunt eu cel adevarat doar cand sunt fara altcineva vizibil de mine.
Si atunci imi doresc sa pot sta asa mereu. consider ca as putea face lucruri minunate asa. Ar fi trambulina catre viata pe care o plang. Viata aceea de dupa si de inaintea vietii.
In paralel curge o panglica de imagini cu realitatea palpabila. Societate, bani, locuri de munca, oblifatii, facturi... Daca as continua sa fiu eu, maine nu as mai veni la lucru. Obuna perioada cel putin. Inchid ochii si zambesc la acest vis perfect. Stau cu florile, le ud si mangai pe toate, plantez tufe de trandafiri pentru a recrea Gradinile Suspendate ale Semiramidei. Apoi construim o casa din lemn alb in mijlocul lor. Stam pe sezlong la soare in timp ce copiii nostri alearga prin curte.
Lucram in continuare. Dar nu atat de mult. Calatorim. Noi doi si copiii mergem prin toata lumea.
Deschid ochii. Zambetul devine din ce in ce mai transparent pana se sterge complet. Sunt tot in camera. Maine tot in acelasi loc trebuie sa ajung. Intr-o saptamana trebuie platita chiria. O parte din mine isi doreste sa devin transparenta si apoi sa dispar pe aceeasi usa pe care a plecat si zambetul.
Imi doresc sa dorm. Poate am norocul ca in noaptea asta sa visez ca sunt acolo. Poate asta e una din noptile alea in care ma odihnesc. Astfel de nopti au devenit atat de rare.
Piesa lipsa e senzatia de Acasa. Simt ca am fost smulsa din patul meu de acasa si pusa aici. Si zau de nu mi-e dor de casa. Sunt soldat puternic. Ma imbarbatez in fiecare dimineata. Seara adorm cu gandul la Acasa. Poate in noapte asta ma reintorc acolo. Poate in noaptea asta reusesc sa aflu cum fac sa suprapun senzatia de acolo peste realitatea de aici.
Si vrei sa fugi din casa, sa alergi pe strazi, poate e acolo. si vrei sa iei toata agenda la rand sperand sa puteti vorbi. Si incepi sa il cauti trimitandu-ti aura in toate casele cunoscutilor, pe toate strazile, in toate barurile. iti vine sa fugi pana la capatul pamantului, poate e acolo.
Ce sa fie acolo? Nu stiu! Usa catre Acasa probabil. Inainte puteam sa intru pe 5 usi, imprastiate de-a lungul lumii. Va rog deschideti usile inapoi. Mi-e dor de casa. Va rog deschideti usile inapoi...
Cand mi-e dor de Acasa simt ca si cum plang mortii intregii omeniri.
Post Scriptum: Dorul de Acasa e cel care s-a trezit in sufletul tutror celor care au inteles filmul Avatar. Cei care s-au sinucis au fost aceia carora li s-au sfasiat trupurile de atata dor. Nu au mai avut forta sa zica "Sunt un soldat puternic".
De ce soldat? Pentru ca asta esti. Lupti zilnic cu tot ce ai ca sa nu te lasi doborat de lipsa de Acasa din realitatea asta. Lupti zilnic sa iti tii moralul sus, sa faci invizibile rautatile si crimele, lupti zilnic cu orgoliul tau cu limba de venin, lupti zilnic sa fii optimist, lupti zilnic sa ai o imaginatie cristalina. Lupti, lupti. Cand stai locului mori.
Buna intrebare. Daca ai fi Acasa, te-ai misca in continuare. Acolo s-ar face demarcatia. Lupta si toata energia inghitita de asta s-ar transforma in miscari creative si creatoare. Acasa nu ai sta locului. Nicaieri in creatia lui Dumnezeu nu se sta locului. Dumnezeu e acel perpetuum mobile suprem care anima intreaga creatie. E suflul vietii. Liberul arbitru dicteaza directia.
Pe imaginatia mea o cheama Fantasia. E Dragonul Alb care ma poarta in cautarea tinutului numit Acasa. E prietenul meu cel mai bun. E iubitul si fratele si confidentul. E cea mai apropiata fiinta de notiunea de "jumatate".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu