Damon

De obicei mi-e rusine sa recunosc ca imi place serialul Vampire Diaries. Mi se pare ca nu e suficient de cult pentru cine stie ce acceptare sociala caut eu in momentul ala. Ceva stupid, oricum. In seara asta, la fel ca si in multe alte seri, imi confirm mie insumi de ce ador serialul asta. In afara faptului ca oamenii aia chiar joaca foarte bine, scenariul este extrem de bine realizat. Si daca ai rabdarea sa intri putin in lumea lor emotionala, descoperi probleme foarte actuale din viata proprie. 

Damon m-a ajutat sa inteleg profilul de bad guy. Un bad guy care isi duce la indeplinire toate planurile mai mult sau mai putin perverse si egioste, punandu-le sub egida binelui cuiva, altcuiva. O ia pe Elena la New York, spunandu-i ca este locul pe care trebuie sa il vada fiecare vampir nou-nascut, stiind ca asta o va bucura mult, planul din spate fiind, fireste, localizarea clanului din care facea parte vechiul lui prieten. In acelasi timp, daca va fi mereu cu el o va putea supravegea si  intre timp, in Mystic Falls, Stefan va putea sa gaseasca o solutie. El e mereu bun la chestii din astea responsabile. 
El explica la un momentdat cel mai bine profilul unui personaj negativ. Chiar daca la finalul zilei, eriona doarme linistita in patul personajului pozitiv, personajul negativ a fost cel care a trebuit sa ia toate deciziile dificile pentru a-i garanta siguranta. 

Si atunci, ma intreb, de ce este modelul asta de jerk/bad guy/magar (etc) mai repede acceptat decat modelul de jerk "autohton"? Singura varianta care imi pare momentan plauzibila este, binecuvantat fie Frank Herbert, scopul "nobil". Wellbeingul Elenei ei este in final scopul actiunilor lui Damon. El reuseste doar sa dea dovada de niste skilluri uimitoare de organizare si strategie incat sa isi faca si to-do listul zilei in timp ce are grija de ea. Sincer mi se par niste atribute extrem de interesante si de invidiat chiar. 


Cred cu fermitate ca totul din jur te poate invata o lectie foarte importanta si utila. Trebuie doar sa privesti cu atentie si fara fite de genul "asta nu e pentru mine", "sunt prea inteligent pentru asa ceva". Nu consider ca ar trebui sa ne permitem luxul unor asemenea fite. Consider ca omenirea trebuie sa invete naibilii odata sa fie eficienta. Nu in felul structurat si antiseptic tipic corporatiilor (nemtesti eventual), ci intr-un fel...uman...cu trairi intense cu abandon, cu evenimente spumoase. Cu ochii pe premiu, intotdeauna. Si premiul e eficienta. 

Eficienta este interelationata cu necesitatea. Pe o scara de la 1 la 10 care este gradul de necesitate reala a acestor cuvinte / actiuni / calatorii / angajamente? Asta ar fi acea secunda in plus pe care trebuie sa ne-o acordam noua insine inainte de a actiona in vreun fel.